cuvinte scrise...

stiu ca e un sacrilegiu...cuvantul scris...te face sa te crezi puternic, aproape invincibil... te atata, te anima, asta e soarta lui... vrea si el sa prinda forma... ce, adica numai tu? si el vrea o noua intrupare, aceea pe care i-o dai tu, chiar daca el stie ca exista, inainte ca tu sa-l asterni pe hartie sau pe pagina de blog ... el stie tot, te stie chiar si pe tine... stie daca vei avea curaj sau nu pentru act, stie daca tu vei fi parintele lui sau altul... diferenta intre tine si el este ca el stie sa astepte ... tu nu stii... asta il face sa fie atat de dorit ... pentru virginitatea lui, pentru unicitatea lui... nu se da el asa usor... asteapta sa-l descoperi... in tine mai intai... si apoi sa-l faci cunoscut lumii... o, aed ferice!

literatura si Dumnezeu...

Nu stiu daca se poate pune problema ca, daca nu-l includem pe Dumnezeu in scrierile noastre, asta inseamna ca mai bine am renunta la scris, pentru ca altfel ne pierdem sufletul... Cam asa se intelege din atitudinea lui Marius Ianus, care a renuntat la site-ul lui (si la multe dintre scrierile lui de pana atunci, aici)- "Hyperliteratura"... Nu vreau sa-l critic aici, mai ales ca nu cunosc care sunt problemele lui cele mai mari in acest moment (desi am banuiala ca sunt aceleasi ca ale tuturor romanilor care raman cinstiti, si anume saracia cumplita in care ne zbatem), dar eu inclin sa cred ca Dumnezeu apreciaza si se bucura de fiecare creatie, asa cum si noi ar trebui s-o facem... Eu, una, ajung tot mai mult la concluzia ca cei care traiesc din creatie (sau macar incearca s-o faca) nu sunt decat niste mari lenesi... stiu asta, pentru ca am trait-o pe pielea mea... e adevarat, te face sa te simti puternic, dar la ce bun, atata timp cat nu poti impartasi sentimentul cu ceilalti? Adica, pana la urma, optez inca o data pentru claritatea limbajului, a mesajului si capacitatea lui de a ajunge la cat mai multi receptori... pentru ca altfel, scopul nu exista... si daca ma luati cu gratuitatea artei, nu reusiti... Arta trebuie interpretata, la nesfarsit, de acord, dar mai intai de toate ea trebuie receptata (inteleasa la modul la care ea a fost creata). Si daca e sa ne raportam la Dumnezeu, sa ne amintim ca El e in toate, cu atat mai mult in mintea noastra... Daca ti-ai cenzura felul de a simti si de a gandi, e ca si cum te-ai sinucide, deci un act de negare a lui Dumnezeu... pentru ca El este in tine... ca dovada este faptul ca tu esti in viata... inca... chiar daca ii ceri semne disperate sa te ajute cumva... si nu cred ca te-ar renega, oricat de josnice si de murdare ti-ar fi actele/gandurile...
Mai crunt este faptul ca, desi afirm cu tarie aceste lucruri, si eu simt ca Dumnezeu m-a abandonat (sau eu l-am abandonat pe El) si ma gandesc la moarte tot mai des in ultimul timp... Si cu toate ca vad cate este de crunta viata zi de zi, incerc sa ma autoconving mereu ca Dumnezeu e mare si e bun si sa mai sper la o cale de scapare... Numai la acea portita nu ma pot gandi in mod serios... la sinucidere... de ce? nu din lasitate (a fost un timp cand am crezut-o si pe asta)... ci pentru ca stiu ca nu mi se da voie... este o limita invalicabila aici...
Uneori nici nu stiu ce sa mai cred...poate ca totusi decizia ne apartine, poate ca dincolo nu e nimic...insa un lucru nu-l pot intelege: am vazut, in anumite filmulete despre meditatie, ca spiritul nostru este cel care hotaraste sa se intrupeze... si nu ma pot abtine de la intrebarea: pentru ce? ca sa experimenteze ce? durerea? pentru ca e clar ca doar aceasta se retine din acesta viata, putinele clipe de fericire trecand prea repede... sa ne fie data ea, nefericirea, pentru a ne aminti de Dumnezeu? Unii spun ca aceasta ne este data, pentru a gusta mai deplin putinele clipe de bunastare sufleteasca...
Sau poate ca Dumnezeu ne ingradeste atat de mult, ca sa ne faca sa realizam mai repede planul lui cel vechi: de a ne apropia mai mult intre noi... Si cum sa facem asta, cand vedem raceala si rautatea din jurul nostru? Sa fie totul doar o proiectie a mintii noastre?
Nu stiu la Marius cum este, dar la mine nu e numai saracie, ci si lipsa de comunicare...mai mult ca niciodata... e ca si cum totul s-ar fi intors impotriva mea...Se pare ca (daca e sa accept opinia existentei unui Dzeu razbunator) am gresit pe undeva foarte mult...candva...cine stie, poate chiar in aceasta viata (mie asa mi se pare, ca e o singura viata, unde le cam traim pe toate, fiecare in felul lui: aici ne nastem, aici traim, aici gresim, aici platim, aici murim... iar disparitia este o binecuvantare).